Grimasa

Concluzia mea e ca istoria poporului roman isi pierde vitalitatea intr-o anecdota moderna.

Dintr-un principiu post-comunist de caricaturizare nationala ne-am transformat intr-un popor de "birjari" si hoti, iar "romanismul" devine un nou sindrom acut de mitocanie indicand cataclismul intelectual suferit de generatiile post decembriste.

Intelectualul devine o specie pe cale de disparitie,ori ii mananca cineva ficatii!

Nu mi-e rusine ca sunt romanca, dar simt un gust amarui pe buze vazand ca oameni fara caracter si educatie jumulesc fara pic de jena cultura romneasca malformand toate valorile si negand orice autenticitate culturala. Trista constitutie psihologica a Romaniei de care din pacate nu scapa este "inertia", si nu vorbesc aici despre guverne si politici de birou, ci de o inertie educationala. Un neam de corigenti si repetenti la cultura insa cu aerul narcisistic al unui premiu Nobel sau Pulitzer. Insa ce pretentii poti avea de la o natiune care nu mai cere nimic in afara de silicon si masini straine de lux, o natiune care isi pierde identitatea in limbaje futile dar pline de vanitate? Multi au ras de Pruteanu, dar poate era unul dintre putinii romani adevarati ramasi in urma cataclismului. Mai nou vorbim o alta limba si intruchipam un alt caracter, iar mitocania ne este bravura prin care incercam sa dovedim o oarecare inteligenta primara; inteligenta ratata, pusa la dospit in cuptoarele de incinerare. Romania pitoreasca?

V-as arde, ah si ce v-as mai arde pe toti ca-mi faceti tara si neamul de ras.

Nici la caini nu v-as arunca lesul ca ia-ti otravi, sau ar uita sa latre.

Nu sunt antisemita si nici nu am nimic impotriva altor nationalitati, ce ma infurie e aceasta prostie in masa, refuzul la cultura si nesimtirea grosolana de a distruge orice forma de valoare prin simpla impresie mutilata in care suntem educati ca in ziua de astazi omul nu are nevoie de cultura, ci de scoala vietii: "Fura tata, si fura cat poti; nu conteaza ce, dar fura nene!"

Romania s-a lasat furata de tot ceea ce avea mai bun, iar acum isi lustruieste ruinele pentru a mai atrage putina atentie.

Nocturne

Am iubit o singura data si am fost fericita o singura data alaturi de doi barbati total diferiti. Acest gand nocturn m-a determinat sa ma intreb ce poate separa aceste doua trairi? Ce poate determina ratiunea sa ajunga la concluzia ca iubirea se poate separa de fericire iar fericirea de iubire? Fiecare poveste de dragoste are unicitatea ei convulsionandu-ne sufletul intre sfere si margini mai mult sau mai putin pamantene. Nimic nu se repeta, iar daca dintr-o nesabuita greseala incercam sa retraim un sentiment apus langa altul alaturi de expresivitatea unei noi afectivitati comitem o crima impotriva propriului nostru suflet si-a trecutului. Nu cauta repetitii in dragoste, ele nu folosesc nimanui.

Gandurile mele nocturne m-au indreptat agale pe-o strofa a vietii pe care-o intonam cu 8 ani in urma in bratele celui pe care l-am iubit. Azi, aceleasi versuri le-am intonat asezandu-l la culcare pe fiul meu si mi-au dat lacrimile asemeni unei adieri de vant ce-ti ascunde pentru cateva secunde privirea in spatele firelor razlete de par. L-am iubit intre solstitii si anotimpuri ce aveau sa-nvinga puritatiile tineretii ratacindu-ne pe diferite continente si totusi legati romantic de-un numar de telefon, o adresa de e-mail si o promisiune. Dar oare de ce am gandit ca fericirea am simtit-o cu alt barbat si nu cu cel pe care l-am iubit? Ma gandesc la Radu si-mi amintesc nostalgica noptiile in care stateam cu capul pe pieptul lui sau pe genunchi si-mi citea Eliade, cand am plans intaia oara pe umarul lui la un film - "Moulin Rouge", cand am cazut de pe teleski la Predeal...cand norii curgeau iubiri prin mansarde...cand eram copii. Intotdeauna am crezut ca marile iubiri ar trebui sa invinga timpul si nimicnicia, iar acum inca ma intreb, oare noi nu ne-am iubit indeajuns? Ma intreb ce furtuni este capabil omul sa infrunte daca se lasa invins in dragoste? L-am iubit cu profunzimea si lumina minelor de sare, n-as fi avut nevoie de nici o lumanare in noapte ca sa scanteiez in intuneric. Fericirea simtita langa el se nastea dintr-o conexiune intelectuala extraordinara, afinitatile noastre culturale, inteligenta lui debordanta, pasiunea pentru viata, energia de modelare a evenimentelor, pasiunea cu care traiam fiecare moment, fiecare piesa de teatru, fiecare melodie, fiecare cuvant, privire, atingere, nebunie....Tot acest univers mi-a daruit in suflet dragoste; toata acea iubire cu care ne-am imbratisat cativa ani, toata acea iubire care inca sta tacuta undeva in umbra amintirilor noastre nocturne....

Iubirea se naste in spatiul acela in care sufletul si ratiunea isi gasesc un punct comun, iar acel punct comun este omul pe care-l iubesti. In acel spatiu fericirea ia o alta forma devenind admiratie extatica, un alt soi de-a percepe lumea si universul din perspectiva unui cantec, unui pas, unei priviri, unei atingeri timide intre o ceasca de cafea si buze...

Apoi, mi-am amintit o vara desenata intre munti si rauri, adulmecata printre parfum de flori de camp si rataciri de luciditate. Focuri pe malul raurilor involburate, stele si luna clipind printre fire de iarba si crengi de arbori ce ating cerul, greieri malformand un Mozart intre frunze. In momentul in care iti pierzi luciditatea privind viata din perspectiva unei imagini divagante de la scopul ratiunii si simturilor umane, esti fericit! Ce vreau sa spun cu asta? Atata vreme cat iti anihilezi orice urma de rationament traind din prisma unor simturi primare asemeni animalului, singura exceptie care determina natura umana sa colaboreze cu mediul inconjurator fiind organismul, prin natura simpla a lucrurilor acest organism aflat intr-un mediu propice determina omul sa fie fericit. Fericirea fiind o stare naturala, lipsa rationarii asupra vietii si lucrurilor inconjuratoare reduce conditia umana la fericire. Ca urmare, pentru a fii cu adevarat fericit trebuie sa renunti la luciditate, pur si simplu sa fii idiot. Solutia prin care poti anihila cel mai simplu luciditatea pe o perioada temporara este sex-ul; asadar animalul din noi isi expulzeaza natura indiscutabila intr-o forma armonioasa de atingere si imprastiere de saliva.

Iubirea? Un tango caruia ii inveti pasii in timp si nu-i uiti niciodata, un gand ce-ti fura o lacrima peste ani, o melodie care te face sa dansezi pe strada, un mesaj care vine de fiecare data de ziua ta, o promisiune...

Fericirea? O stare atat de naturala pe care orice idiot poate s-o traiasca :))))))))

Iubirea si Fericirea? O combinatie temporara, niciodata nu te poti bizui pe promisiunile lor, dar le poti reinventa din accidente de tandrete.

A intelege? In acest caz reprezinta un verb ale carui dimensiuni umane nu pot cuprinde simbolul fiecarui suflet; astfel, a intelege Iubirea si Fericirea devine un caz particular si pedeapsa cu care fiecare dintre noi trebuie sa-si suporte amintirile mai departe. ;-)

Fotografii de: Augusto Giovannucci.
http://www.facebook.com/home.php#/album.php?aid=1691&id=100000128829136&page=3

Something

You know, the Greeks
didn't write obituaries.
They only asked one question
after a man died:
"Did he have passion?"

Poveste in imagini.

Astazi m-am trezit gandindu-ma la Monika.

Monika K. Adler o artista in care sufletul se zvarcoleste la fel de intens si pasional ca in mine insami. Pret de cateva minute matinale mi-am indeletnicit mainiile cu atingerea unor fotografii facute de ea pentru noua ei colectie. Misterul si nuantele difuze in care formele se combina reprezentand viata cu un caracter mai putin tangibil, ca si cum universul uman ar fi invaluit de-o pacla asemeni ochilor unui om in prag de orbire ma ilumineaza metafizic. Am cautat prin niste sertare o pereche de ochelari de soare cu lentile cat mai inchise si in cele din urma am descoperit o pereche uitata de lume de pe vremea bunicii :-); am plecat la plimbare. Cel mai surprinzator a fost sa descopar ca ochelari moderni de orice marca fitzoasa ar fi ei nu ne protejeaza ochii de UV asa cum suntem inclinati sa credem, si pot sa bag mana in foc! Desi lumea ma privea ca pe-o curiozitate de circ am inaintat cu nonsalanta pe strazile orasului, m-am plimbat prin parc si am intrat in magazine fara ca macar pentru o clipa sa-mi dau jos ochelarii. N-am vazut soarele, n-am vazut iarba, n-am vazut verdele pomilor, n-am vazut decat un nou contur al lumii dintr-o perspectiva mai putin boema pe care culorile lentilelor ochelarilor moderni te fac sa o percepi. M-am intrebat daca pe vremuri se folosea un fel de protectie asemanatoare cu cea pe care o ataseaza acum mastilor pentru sudori, ori eu fara sa am habar descoperisem o pereche de ochelari pentru orbi?

Cu tot cu zeciile de intrebari care-mi zgariau zgomotoase mintea am descoperit o forta incredibila in a analiza lumea dintr-o prspectiva lipsita de culoare care desi pare trista si mohorata intruchipeaza o energie tulburatoare asemeni amurgului intr-o zi furtunoasa. Asezata pe-o banca la marginea lacului am adulmecat o adancime a orizontului indefinibila cu ochiul liber ori cu orice alt gen de ochelari de soare avand sentimentul ca in departare lumea aluneca intr-o cascada. O adiere de vant rapita de clipocitul apei mi-a intretaiat simturile cu o avalansa lenta a infinitului asupra firavei mele fiinte umane. Fluidizarea carnii m-a transformat in argument pur al vietii dandu-i o definire simpla si chiar boema: esarfa. Delicatetea de modelare si finetea zborului unei esarfe ar trebui sa devina un nou simbol de exprimare umana; eleganta delicata. Oare cate singuratati mai trebuie omul sa simta pentru a intelege marea dilema a vietii lui? Oare cate ore de neputinta ne vor mai zvarcoli trupul si mintea in deliruri insomniace pentru a afla cat de simplu este de fapt sa traiesti? Atatea abandonari de-a lungul timpului contureaza o imperioasa decadenta spirituala a inteligentei.

N-am crezut niciodata in promisiunile nimanui si nici in visele colorate ca exponate ale eternitatii, divinitatea poropriei mele fiinte si dimensiunea cea mai inalta a vietii in mine insami sunt definite de simtire. Astazi am descoperit un romantism miraculos al umbrei, o neclintita tenacitate a intunericului ce-ti intrepatrunde irisii amintindu-ti ca din el insusi ai intrepatruns viata firav spre lumina. Lumina e temporara asemeni cu inteligenta; ambele se contureaza in functie de punctul de vedere al fiecarui individ. Dar care e varianta cea mai acceptabila a constiintei umane, "inteligenta in intuneric" ori "inteligenta in lumina" asemeni razboinicilor;Yin and Yang, Alb si Negru, Rau si Bun, Negativ si Pozitiv etc? Azi imi prefer noii ochelari, am patruns in universul acela pe care multi nu au curaj sa-l intrepatrunda fiindu-le teama sa se reantoarca la esente. Singurul mod de a intelege lumina, desi temoprara constiintei mele, am datoria morala vizavi de inteligenta mea naturala sa redescopar intunericul pentru a avea o concluzie reala asupra propriei existente. Timp de reculegere, retragere in pestera propriilor ganduri, exil in mine insami ca mijloc de regasire de sine.

Ma intreb totusi daca iubirea ma poate opri din acest avant in bratele lascive ale umbrelor ori imi inteteste dorinta de-a trai melancolic toate reminescentele de dragoste si toate corigentele la viata pe care le-am alimentat de-a cursul existentei mele din nehotararea de a trai clipa? Ma intreb ce parte a inteligentei mele imi striga in surdina ca un ecou agitat al constiintei ca tragedia fiecarei vieti se infasoara de fapt in jurul calitatilor pe care le avem facandu-le mai devreme sau mai tarziu sa se intoarca impotriva noastra ca un blestem?

Nu pot vedea viata si lumea prin ochii unui arheolog asa cum nu pot percepe viata prin ochii unui economist, fiecare in mediul lui solitar isi defineste propriul univers; eu fac parte din rasa aceea nestatornica a pasionatilor de arta si litere traind tragedia propriului destin la nivelul nestatornic al melancoliei si depresiei nervoase de a crea cu intreaga mea fiinta. Creatia in sine devine lait motivul existentei si cu orice mica angoasa artistica principalul motiv al vietii iti este definit de talentul cu care te-ai nascut culminand in multe cazuri cu tragedia propriei constiinte in care descoperi ca modul in care platesti pretul vietii sunt de fapt calitatiile cu care esti inzestrat.

Exista o singura sansa la viata si un singur argument sa-i traiesti extremele in ambele cazuri de lumina sau intuneric: mai bine iubeste tot ceea ce descoperi in jurul tau, bun sau rau, luminos sau intunecat, pozitiv sau negativ decat o viata in care sa n-ai curajul sa iubesti nimic. Mai bine o viata de cautari si apogeuri de trairi interioare, o viata plina de intrebari si nestatornicie, mai bine un balans intre lumina si intuneric, intre regret si bucurie decat o viata traita pentru a afla in final un simplu raspuns: orice clipa de dragoste si pasiune netraite la timp nu reprezinta nimic mai mult decat un timp pierdut, o viata irosita.

Descopera intunericul, fa un pact cu zeii si cu tine insati, nu rata nebunia tineretii si ai curajul sa te avanti nebuneste spre fiecare zi ce-si urmeaza cursul timpului, nu te gandi niciodata ca fericirea este greu de atins sau orice vis este mult prea departe de orizontul tau. Mai bine traiesti tragedia neamplinirii decat regretul ca n-ai incercat, neamplinirea iti da o alta sansa pe cand regretul te opreste in loc.

Azi am descoperit ca nu este nici o diferenta intre umbrele amurgului intr-o zi ploioasa si umbrele amurgului dintr-o zi insorita, ambele definesc o stare de spirit, ambele sunt un fel aparte de vreme buna, ambele sunt viata; iar viata e foarte simpla:

De ce blog blogger bla bla?

Se pare ca de cand internetul uneste mari si oceane, continente cu insule si alte maruntaie planetare cu universul intergalactic al ramasitelor noaste neuronale BLOG-ul devine una dintre caile de exprimare din ce in ce mai uzuale si usor de folosit. Generatia blogger. Incercand sa fiu in pas cu moda "internetista" si de ce sa nu recunosc copiand putin initiativa lui Brenciu m-am trezit de dimineata si am zis: "Gata, vreau blog! Si-l vreau chiar acum ca pe-o cafea ceva mai reusita decat cea de la Starbucks!" Si uite ca incet incet m-am descurcat si eu sa-mi blogglumesc creirii pe caldaramul tastelor. Dar cine sunt eu? Ha, da, asta e intrebarea. (Sincer citeste la "About Me", intelegi, suna asa de Hollywood "About Me" asta incat o sa iau un copy right pentru el). Sunt o fetita cu fundita care mergea candva la gradinita pe la Gradina Icoanei ca de, mama, tata, bunicu, unchiu, catelu, pisica si papagalul din colivie erau membrii fruntasi P.C.R. (povestea clasica) Soimii Patriei mi-au zburat creierii printre cladirile gri si autobuzele 85 care mai aveau putin si se rupeau cand ajungeau in Piata Universitatii, si m-au facut foarte confuza legat de Casa de Comenzi fapt pentru care pana in ziua de azi un amic ametitor inca face glume pe seama mea; noroc ca m-am facut artista si rasa noastra considerata fiind mai tot timpul cu capul in nori imi ofera o scuza plauzibila . Dar asta e, copilaria si alte peripetii prin gropile Bucurestiului sunt inca intiparite stoiceste in creierasul meu atomic desi de mai bine de 5 ani m-am indeletnicit cu maltratarea psihologica americana. Nu ca ar fi o asa mare diferenta pentru ca idioti si gropi sunt peste tot insa cu o oarecare satisfactie copilareasca as putea spune ca romanul e mai mult hot decat idiot iar la noi termenul de idiot e folosit atunci cand te prind "gaborii" la nivelul de: "bai ce idiot am fost frate, m-am lasat prins!" Totusi depinde si ce "gabor" te prinde ca poate sa fie MonaLisa sau RamoNisa marca Fratelli si-atunci se naste confuzia "cat de idiot poti fi?"; si mai depinde cum te prinde, cu mana-ntre picioare sau cu portofelul plin; oricum in amble cazuri tot platesti "amenda" sau "taxa de salubrizare". Guvernul Roman ar trebui sa puna o taxa pentru curvari si curve de fitze si cu ea sa mareasca pensiile batranilor. ;-))

Insa sa trec mai departe pe alei mai pline de parfum natural, naturist, organic si cultural...BLOG. Ce mi-a atras atentia surprinzator prin lumea mea de artisti si "neadaptati" social, razvratiti sentimentali si bufoni ai sufletului creativ sunt doua Blog-uri: Horia Brenciu si Tudor Chirila.

Daca va plictisiti cand beti cafeau de dimineata sau de pranz va recomand sa rasfoiti prin paginile virtuale ale gandurilor lor. Si acum pentru ca la mine e seara si voi abia va incepeti ziua pe locsorul vostru de continent, ma retrag cu un prim "Buna Dimineata la o Cafea cu Sare".