Poveste in imagini.

Astazi m-am trezit gandindu-ma la Monika.

Monika K. Adler o artista in care sufletul se zvarcoleste la fel de intens si pasional ca in mine insami. Pret de cateva minute matinale mi-am indeletnicit mainiile cu atingerea unor fotografii facute de ea pentru noua ei colectie. Misterul si nuantele difuze in care formele se combina reprezentand viata cu un caracter mai putin tangibil, ca si cum universul uman ar fi invaluit de-o pacla asemeni ochilor unui om in prag de orbire ma ilumineaza metafizic. Am cautat prin niste sertare o pereche de ochelari de soare cu lentile cat mai inchise si in cele din urma am descoperit o pereche uitata de lume de pe vremea bunicii :-); am plecat la plimbare. Cel mai surprinzator a fost sa descopar ca ochelari moderni de orice marca fitzoasa ar fi ei nu ne protejeaza ochii de UV asa cum suntem inclinati sa credem, si pot sa bag mana in foc! Desi lumea ma privea ca pe-o curiozitate de circ am inaintat cu nonsalanta pe strazile orasului, m-am plimbat prin parc si am intrat in magazine fara ca macar pentru o clipa sa-mi dau jos ochelarii. N-am vazut soarele, n-am vazut iarba, n-am vazut verdele pomilor, n-am vazut decat un nou contur al lumii dintr-o perspectiva mai putin boema pe care culorile lentilelor ochelarilor moderni te fac sa o percepi. M-am intrebat daca pe vremuri se folosea un fel de protectie asemanatoare cu cea pe care o ataseaza acum mastilor pentru sudori, ori eu fara sa am habar descoperisem o pereche de ochelari pentru orbi?

Cu tot cu zeciile de intrebari care-mi zgariau zgomotoase mintea am descoperit o forta incredibila in a analiza lumea dintr-o prspectiva lipsita de culoare care desi pare trista si mohorata intruchipeaza o energie tulburatoare asemeni amurgului intr-o zi furtunoasa. Asezata pe-o banca la marginea lacului am adulmecat o adancime a orizontului indefinibila cu ochiul liber ori cu orice alt gen de ochelari de soare avand sentimentul ca in departare lumea aluneca intr-o cascada. O adiere de vant rapita de clipocitul apei mi-a intretaiat simturile cu o avalansa lenta a infinitului asupra firavei mele fiinte umane. Fluidizarea carnii m-a transformat in argument pur al vietii dandu-i o definire simpla si chiar boema: esarfa. Delicatetea de modelare si finetea zborului unei esarfe ar trebui sa devina un nou simbol de exprimare umana; eleganta delicata. Oare cate singuratati mai trebuie omul sa simta pentru a intelege marea dilema a vietii lui? Oare cate ore de neputinta ne vor mai zvarcoli trupul si mintea in deliruri insomniace pentru a afla cat de simplu este de fapt sa traiesti? Atatea abandonari de-a lungul timpului contureaza o imperioasa decadenta spirituala a inteligentei.

N-am crezut niciodata in promisiunile nimanui si nici in visele colorate ca exponate ale eternitatii, divinitatea poropriei mele fiinte si dimensiunea cea mai inalta a vietii in mine insami sunt definite de simtire. Astazi am descoperit un romantism miraculos al umbrei, o neclintita tenacitate a intunericului ce-ti intrepatrunde irisii amintindu-ti ca din el insusi ai intrepatruns viata firav spre lumina. Lumina e temporara asemeni cu inteligenta; ambele se contureaza in functie de punctul de vedere al fiecarui individ. Dar care e varianta cea mai acceptabila a constiintei umane, "inteligenta in intuneric" ori "inteligenta in lumina" asemeni razboinicilor;Yin and Yang, Alb si Negru, Rau si Bun, Negativ si Pozitiv etc? Azi imi prefer noii ochelari, am patruns in universul acela pe care multi nu au curaj sa-l intrepatrunda fiindu-le teama sa se reantoarca la esente. Singurul mod de a intelege lumina, desi temoprara constiintei mele, am datoria morala vizavi de inteligenta mea naturala sa redescopar intunericul pentru a avea o concluzie reala asupra propriei existente. Timp de reculegere, retragere in pestera propriilor ganduri, exil in mine insami ca mijloc de regasire de sine.

Ma intreb totusi daca iubirea ma poate opri din acest avant in bratele lascive ale umbrelor ori imi inteteste dorinta de-a trai melancolic toate reminescentele de dragoste si toate corigentele la viata pe care le-am alimentat de-a cursul existentei mele din nehotararea de a trai clipa? Ma intreb ce parte a inteligentei mele imi striga in surdina ca un ecou agitat al constiintei ca tragedia fiecarei vieti se infasoara de fapt in jurul calitatilor pe care le avem facandu-le mai devreme sau mai tarziu sa se intoarca impotriva noastra ca un blestem?

Nu pot vedea viata si lumea prin ochii unui arheolog asa cum nu pot percepe viata prin ochii unui economist, fiecare in mediul lui solitar isi defineste propriul univers; eu fac parte din rasa aceea nestatornica a pasionatilor de arta si litere traind tragedia propriului destin la nivelul nestatornic al melancoliei si depresiei nervoase de a crea cu intreaga mea fiinta. Creatia in sine devine lait motivul existentei si cu orice mica angoasa artistica principalul motiv al vietii iti este definit de talentul cu care te-ai nascut culminand in multe cazuri cu tragedia propriei constiinte in care descoperi ca modul in care platesti pretul vietii sunt de fapt calitatiile cu care esti inzestrat.

Exista o singura sansa la viata si un singur argument sa-i traiesti extremele in ambele cazuri de lumina sau intuneric: mai bine iubeste tot ceea ce descoperi in jurul tau, bun sau rau, luminos sau intunecat, pozitiv sau negativ decat o viata in care sa n-ai curajul sa iubesti nimic. Mai bine o viata de cautari si apogeuri de trairi interioare, o viata plina de intrebari si nestatornicie, mai bine un balans intre lumina si intuneric, intre regret si bucurie decat o viata traita pentru a afla in final un simplu raspuns: orice clipa de dragoste si pasiune netraite la timp nu reprezinta nimic mai mult decat un timp pierdut, o viata irosita.

Descopera intunericul, fa un pact cu zeii si cu tine insati, nu rata nebunia tineretii si ai curajul sa te avanti nebuneste spre fiecare zi ce-si urmeaza cursul timpului, nu te gandi niciodata ca fericirea este greu de atins sau orice vis este mult prea departe de orizontul tau. Mai bine traiesti tragedia neamplinirii decat regretul ca n-ai incercat, neamplinirea iti da o alta sansa pe cand regretul te opreste in loc.

Azi am descoperit ca nu este nici o diferenta intre umbrele amurgului intr-o zi ploioasa si umbrele amurgului dintr-o zi insorita, ambele definesc o stare de spirit, ambele sunt un fel aparte de vreme buna, ambele sunt viata; iar viata e foarte simpla: